VINOVATIA SI RUSINEA
Vinovăția și rușinea
Fiecare dintre noi s-a simțit cel puțin odată vinovat sau rușinat. Și, poate, am și făcut pe cineva să se simtă astfel, cu sau fără intenție. Adevărul este că, oricât de mult am fugi de acestea, rușinea și vinovăția ne influențează modul în care interacționăm unii cu ceilalți.
Ce ne aducem aminte că a predominat în familiile noastre în copilărie: rușinea sau vinovăția față de anumite comportamente pe care le-am avut?
”Să îți fie rușine!”, ”Ție chiar nu îți este rușine?!” sau ”Ar trebui să îți pară rău!” sunt doar câteva dintre expresiile pe care cu siguranță l
e-am auzit cu toții de-a lungul copilăriei noastre. Expresii pe care le auzim și acum în jurul nostru, la persoanele cunoscute care au copii. Expresii pe care le folosim și noi la rândul nostru. În calitate de adulți, ne este ușor să uităm cât de lipsiți de putere se simt copiii uneori. Chiar neputincioși. Însă, dacă privim o clipă lumea prin ochii lor, vom vedea ce accent pune societatea pe ideea de a-i face pe cei mici și pe cei puțin mai mari să coopereze și să fie supuși. Cum e clasicul ”pentru că așa am spus eu”. Însă, nu acesta este felul în care învață de obicei copiii lecții de viață. A ”face declarații” ce denotă o atitudine care le aduce atingere înainte de a empatiza cu copiii seamănă cu a ridica zidurile unei case, fără a turna mai întâi o fundație solidă.
Cercetările realizate de Tangney, Stuewig & Mashek subliniază legătura clară dintre emoțiile de rușine trăite de copii și comportamentele agresive, provocatoare, sfidătoare sau prezența depresiei în copilărie, iar pe termen lung în adolescență și viața adultă, dezvoltarea depresiei sau dependența de substanțe și adicțiile comportamentale.
Cu toții ne dorim să avem copii capabili să deosebească binele de rău. Însă, ei vor avea nevoie de timp să învețe despre asta alături de noi, apoi, probabil întreaga lor viață. Este atât de important să-i ajutăm să înțeleagă că nu le vom permite vreodată cu bună știință să facă rău altora sau lor înșiși. Ceea ce ne dorim noi, părinții, este să-i ajutăm să vadă, să fie conștienți unde au greșit și cum pot îndrepta lucrurile.
Sigur, nu ne dorim însă ca proprii copii să trăiască într-o atmosferă de rușine și de vinovăție. Însă, acuzându-i și făcându-i de râs atunci când greșesc, umilindu-i, le transmitem cât de neînsemnați sunt. Îi facem să se simtă inferiori. E sarcina noastră ca părinți să-i ajutăm să înțeleagă cum au ajuns să aleagă un anumit comportament inadecvat, cum să-și asume responsabilitatea acțiunilor lor și cum să îndrepte situația.
Este atât de important să înțelegem și să fim conștienți că modul în care reacționăm și ne umilim copiii în situații dificile nu le oferă oportunități de îndreptare, ci le transmite voalat că sunt inacceptabili și de neiubit pentru ceva ce au făcut. Dacă purtăm și întărim în copiii noștri un astfel de mesaj, copiii își vor găsi modalități de a reacționa, așa cum sunt agresivitatea fizică și verbală față de colegii de la grădiniță/școală, depresia și retragerea în sine, comportamente provocatoare și sfidătoare, atât în relația cu noi, cât și cu cadrele didactice sau cu alți adulți cu care vor intra în contact. Se vor închide în ei înșiși și vor fereca porțile inimii lor. Așa cum poate, unii dintre noi au făcut asta în copilăria lor.
Este important să ne asigurăm copiii că facem diferența între persoana lor și comportamentul pe care îl manifestă.
Ca orice emoție, atât vinovăția cât și rușinea ne oferă informații despre ce se întâmplă în interacțiunea dintre noi și mediul nostru, cât de potrivit sau nepotrivit este mediul pentru noi și cât de potriviți sau nepotriviți suntem noi pentru mediu. Reprezintă un feedback pentru a ne putea ajusta răspunsurile și comportamentele pe termen scurt și lung.
Noi oamenii suntem făcuți să funcționăm împreună, să fim în relații, să ne fim aproape, să ne sprijinim, să ne adunăm în grupuri care ne oferă bucurie, încredere și protecție. Când producem un rău altei persoane, vinovăția este întotdeauna o trăire adecvată, sănătoasă. Va fi cu atât mai profundă și mai puternic resimțită cu cât acea persoană este mai semnificativă pentru viața noastră. Așadar, în principiu, nu este rău, nu este nepotrivit să simțim culpă, vină, ba chiar este indicat, pentru că ne permite să identificăm rapid erorile pe care le facem față de noi și față de cei cu care suntem în relație.
Modul în care ne educăm și formăm copiii depinde de disponibilitatea de a ne înfrunta propriile adevăruri și, mai departe, de a ne conecta mai bine cu ei. De a le fi aproape așa cum copiii au nevoie.
Oana Vacaru
Surse bibliografice: Diana Vasile(2024), Anatomia Traumei, Dr. John Gottman(2018), Parenting. Cum să creștem copii inteligenți emoțional.
