Școala Primară "Surorile Providenţei"

Plânsul și crizele de furie la copii

O vorba spune ca plânsul nu e niciodată un semn de slăbiciune, deoarece din clipa când venim pe lume, plânsul a fost mereu un semn ca suntem in viață.

Copiii plâng cu un rost anume, mai ales bebelușii, dat fiind ca acesta este cam singurul mod in care ne pot transmite ce vor. Si când vine vorba despre copiii noștri aflați in plina suferință emoțională, cine am prefera sa fim: eroul care se avântă in mijlocul luptei, pentru a le sari in ajutor in confruntarea cu emoțiile lor intense, sau părintele care o ia la sănătoasa, lăsându-i sa se descurce pe cont propriu?

Uneori, ca părinți, nici nu ne dam seama când generam un mediu frustrant pentru copiii noștri. Numai ca acest mediu creat de noi nu este doar al copilului, ci si al nostru. Astfel, un indiciu fără greș este chiar intuiția noastră: atunci când ne simțim frustrați in relația cu copiii noștri înseamnă ca i-am supus prea mult frustrării, si răspunsul ni se întoarce ca un bumerang, „după fapta, si răsplată”. Copiii ne răspund cu aceeași moneda, dar nu pentru a ne supăra, cum nici noi nu le trasam limite si interdicții pentru a-i chinui.

Copiii nu știu ce sa facă atunci când se simt frustrați. De altfel, nici nu știu ca sunt frustrați si nici nu au cuvinte sa spună ce simt. De aceea, când se confrunta cu afecte noi in dezvoltarea lor, copiii ne pun in situații similare, pentru a fi înțeleși, pentru a se asigura ca nu sunt singuri cu ceea ce simt si pentru a obține un model de comportament. Acesta le oferă un sentiment de siguranță, atunci când ne vad ca simțim la fel, ca putem da un nume sentimentului pe care îl simțim si ca le putem arata cum sa îl gestioneze. Astfel, „vom culege ceea ce am semănat”, deoarece reacția noastră se va oglindi in comportamentele viitoare ale copiilor noștri.

Atunci când copiii își provoacă părinții nu înseamnă ca sunt rai. Ei sunt doar lipsiți de experiență si au nevoie de un exemplu pentru a face fata furtunii interioare care ii sperie sau ii copleșește. Toți copiii sunt diferiți si nu vor urma cu sfințenie aceleași tipare de dezvoltare. Unii vor intra intr-un nou stadiu cu mult înaintea altora, alți copii vor urma propriile cai de dezvoltare. In orice caz, noi știm deja destul de multe despre cum evoluează emoțiile copiilor de-a lungul anilor. De aceea, ceea ce contează este ca noi, părinții, sa ne uitam unde se afla ei, pentru ca doar in felul acesta, ne va fi mai ușor sa ne adaptam așteptările si deciziile. Ei au nevoie de părinți iertători care sa le spună: „Așa, deci, ai trântit din nou ușa, dar sa știi ca eu înțeleg ca te simți copleșit acum; si nu uita: si mâine e o zi.”. Este important pentru copii ca adulții din jurul lor sa-si păstreze calmul si sa înțeleagă ca aceste manifestări nu reprezintă adevărul despre copiii lor. Sentimentele puternice si dramatice nu sunt relevante pentru ceea ce doresc sa spună, de fapt, copiii sau pentru ce fel de oameni vor deveni.

Plânsul si crizele de furie ale copiilor sunt doua dintre comportamentele pe care noi, părinții, le găsim cel mai greu de gestionat. De multe ori ne întrebăm cum am putea reacționa când copiii noștri plâng si care ar fi abordarea potrivita: sa-i consolam, sa-i ignoram, sa le distragem atenția, sa-i pedepsim, sa cedam sau sa ii ascultam cu empatie. Unii dintre părinți își fac griji ca plânsul copiilor înseamnă ca aceștia sunt imaturi, ca ii resping, ca ii manipulează sau ca, pur si simplu, sunt  răsfățați.

Lacrimile si crizele de furie ale copiilor trezesc sentimente foarte puternice in noi. Nu este întotdeauna ușor sa dam glas durerii copiilor noștri, mai ales când nu știm cauza de fond. In fapt, cuvintele noastre greșite ii pot face pe copii sa se simtă neînțeleși. Decât sa riscam o neînțelegere, uneori este mai bine sa zicem doar „Ești foarte trist...îmi pare ca ai nevoie sa plângi.” Uneori, copiii au nevoie doar ca cineva sa le fie alături, ca martori tăcuți si plini de iubire la experiența lor interioara, care poate fi prea complexa pentru a fi pusa in cuvinte.

O schimbare de perspectiva ne oferă noua, părinților, o noua opțiune. Când înțelegem ca adulți ca plânsul in sine este o nevoie autentica, comportamentul nu mai este văzut ca „manipulare”. Nu este nevoie sa cedam la ce vor copiii atunci când este un simplu capriciu si nu o nevoie reala. Cu toate acestea, putem accepta izbucnirea drept o eliberare legitima a sentimentelor acumulate.

Exista momente când pare ca am avea mare nevoie de un kit de supraviețuire in momentele de criza emoțională ale copiilor noștri. Nu este ușor sa fii părinte in secolul al XXI-lea....dar când a fost?

Cea mai importanta datorie a noastră in calitate de părinți este sa le vorbim si sa încercăm sa găsim o poteca sigura care ne leagă. Sa vorbim cu ei despre cum se simt ei, despre ceea ce ii interesează si despre ceea ce vor sa facă. Daca nu vom face asta, atunci copiii noștri vor învăța sa își ascundă bine sentimentele, întrucât se tem de critica si se tem sa nu fie judecați. Așadar, sa le arătăm copiilor ca noi suntem călăuza lor, si nu cineva care ii judeca si care ii evaluează critic.

Atunci când un copil are inima zdrobită după vreun test la matematica la care nu s-a descurcat prea bine, avem o ocazie foarte buna sa ii vorbim despre ce înseamnă sa se simtă abătut si cum poate merge mai departe.

A le arata drumul de ieșire dintr-un sentiment copleșitor înseamnă printre altele a le vorbi copiilor noștri despre sentimentele pe care le au si a-i indemna sa reflecteze asupra lor. De aceea, noi, părinții, trebuie sa ne vedem pe noi înșine drept călăuză pentru copii in gestionarea sentimentelor lor, si nu jandarmi ai emoțiilor acestora. Suntem aici pentru a le arata cu răbdare drumul, învățându-i cum sa-si gestioneze momentele dificile, iar ulterior viața.

 

Surse bibliografice: Cecile Neuville(2023), Emoțiile. Caietul părintelui; Carl Semmelroth(2018), Când părinții se enervează; Aletha Solter(2013), Lacrimi şi crize de furie.