NU COPILUL E DE VINA
Nu copilul e de vină
Când copiii au dificultăți legate de comportament, noi, părinții, suntem tentați să presupunem că este vina lor. Chiar și atunci când copiii au crize de nervi, lovesc, creează probleme la școală, de multe ori privirea noastră este orientată într-o singură direcție: copilul. Uităm să ne luăm în calcul în această ecuație complicată.
Noi, părinții de azi, suntem invitați să vedem dincolo de comportament, suntem invitați să creștem chiar și noi, în rolul pe care îl avem de părinți și formatori. Mulți dintre noi credem că doar copiii sunt problema. Dar adevărul este că parentingul este despre noi înșine, nu despre copii. Parentingul nu înseamnă a ne controla copiii, ci a ne transforma pe noi înșine.
Cu toții ne aducem aminte cum în trecutul nostru, la grădiniță și apoi la școală, auzeam cum un copil era descris drept un ”copil problemă”. Iar pentru această abordare mulți copii au plătit un preț scump...o abordare care a dăunat multor generații.
Am fi tentați să spunem că un comportament este, în sine, doar un comportament, ceva banal, nimic mai mult, nimic mai puțin. Cu toate acestea, să nu uităm că un comportament devine o problemă când un adult decide asta. De obicei, înseamnă că un copil face ceva ce adultul consideră că nu ar trebui să facă. Dacă acel comportament interferează cu obiectivele noastre, șansele să fie etichetat drept ”problematic” cresc. În același timp, dacă noi, adulții, considerăm că acel comportament este potențial periculos pentru copil sau pentru alții, va fi mai ușor catalogat ca fiind o problemă(exemplu: lovitul, mușcatul, scuipatul). Prin urmare, comportamentul, în sine, nu este o problemă, ci o interacțiune complexă de factori(biologici, psihologici și sociali). Când ne etichetăm copiii drept ”copii problemă”, întreaga lor personalitate este văzută ca o problemă. Așa cum spune Kierkegaard: ”Când mă etichetezi, îmi iei o parte din umanitate.”.....iar un copil cu probleme este mult mai mult decât problema pe care o are. Oricare ar fi aceasta.
Alteori, suntem tentați să presupunem automat că orice comportament problematic trebuie să aibă o cauză biologică. Dar nu este așa. Dacă vom căuta mereu o cauză medicală pentru dificultățile emoționale, sociale sau mentale, ne vom considera copiii ca fiind problema. Ca ceva ce trebuie ”reparat”. Dacă am analiza trecutul unui copil, am putea descoperi cauzele...ne-ar ajuta mai mult să ne întrebăm: ” Ce i s-a întâmplat acestui copil?”, ”Ce problemă crede copilul că are, astfel încât acel comportament să aibă sens pentru el?”.
De obicei, copiii încearcă să rezolve o problemă, nu să fie ei problema. Numai că metodele lor de rezolvare sunt adesea nepotrivite.
Sarcina noastră, a părinților, este să-i ajutăm să-și îndeplinească nevoile într-o manieră care să nu rănească. În loc să ne blocăm pe ”cum să oprim” anumite comportamente, să ne concentrăm pe ”cum să dezvoltăm” altele. Această abordare va păstra o relație sănătoasă cu copiii noștri.
Trăim într-o lume tot mai grăbită, simțim stresul cotidian în multe dintre zile, motiv pentru care nu a fost niciodată mai important ca până acum să dezvoltăm reziliența emoțională și mentală a copiilor noștri. Prin urmare, copiii puternici mental nu doar că vor fi mai bine pregătiți să facă față problemelor și provocărilor din viitor, ci vor fi mai implicați și angajați la școală, și mai apoi în carierele pe care le vor urma în viața de adult.
E important să înțelegem că problema e problema, nu copilul.
Oana Vacaru
Recomandare de carte: Ioana Scoruș(2023), Nu copilul e de vină. Pentru o contraetică a părintelui care știe tot.
