Școala Primară "Surorile Providenţei"

Necesitatea educației moral-religioase timpurii

Principala direcţie a educaţiei religioase constă în formarea bunului creştin. Reverberaţiile ei se prelungesc în timp, peste generaţii, valorile religioase odată interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă şi generează speranţe şi căutări profunde.

Vorbind despre necesitatea educaţiei religioase timpurii, Constantin Cucoş (2009, p. 35) aprecia următoarele: „În primul rând, să se realizeze o sesizare a factorilor de decizie în materie de politică educaţională pentru a revizui planul de învăţământ şi programa destinată acestui nivel prin stipularea expresă a unei componente moral-religioase explicite cu aceeaşi amplitudine ca şi celelalte laturi educaţionale existente. De altfel, sesizăm o slabă reprezentare a valorilor morale (care aproape lipsesc), eventualele trimiteri realizându-se în cadrul educaţiei pentru societate. Este îngrijorător faptul că activităţile de la grădiniţă sunt centrate pe obiective instructive şi practice, şi mai puţin pe finalităţi moral-comportamentale. Ţintele instructive ţin să oculteze pe cele formative. Cum poate să completeze grădiniţa cei «şapte ani de acasă»? Este posibil ca  în grădiniţă, însăşi educatoarea să fie abilitată în a realiza educaţia religioasă, fie prin formarea sa iniţială (în colegii universitare, prin studii universitare cu o componentă teologică), fie prin stagii exprese de formare continuă a educatoarelor pregătite în formulă clasică. De asemenea, ar fi necesar să se pregătească suporturi curriculare, ghiduri sau îndrumare metodice, materiale didactice pentru educatoare/profesori de religie, în vederea prefigurării unor activităţi corect proiectate şi realizate din perspectivă teologică şi pedagogică.”

A exclude din curriculumul şcolar o ipostază definitorie a spiritualităţii, aşa cum este religia, înseamnă să ţintim spre o persoană incompletă, cu minte, trup, dar difuză sau diformă sub aspectul conştiinţei. Umanitatea din noi îşi dovedeşte insuficienţa când nu este racordată la chemările valorice superioare ale transcendenţei (Cucoş, 2009, p. 56). Fără credinţă suntem incompleţi, nu ne putem desăvârşi, ne disipăm la orice adiere care se abate asupra noastră, ne pierdem în „neantul dezumanizării. Omul fără credinţă, este omul fără Dumnezeu (Nihil sine Deo).

O scurtă privire asupra programei activităţilor instructiv-educative din grădiniţă ne descoperă o realitate tristă şi inexplicabilă, respectiv lipsa componentei religioase, atât de necesară în educarea şi formarea caracterului şi personalităţii copilului preşcolar. Prof. Constantin Cucoş (2009, pp. 36-37) sesizează ,,disproporţia dintre importanţa educaţiei religioase şi a celorlalte activităţi opţionale” şi consideră că, prin omiterea educaţiei religioase din planul de învăţământ pentru nivelul preşcolar, elevii de mai târziu sunt privaţi de ,,o serie de preachiziţii fundamentale, absolut necesare” şi sunt lăsate la voia întâmplării ,,virtuţile formative ale valorilor morale-creştine”, transferând această educaţie la nivelul bunicilor sau părinţilor. Educaţia religioasă trebuie să facă parte din activităţile obligatorii din grădiniţă, mai ales că această educaţie este una tradiţională şi nu una nouă, facultativă, ce ţine de o modă sau alta. Se ştie, de altfel, că vârsta copilăriei mici este cea mai permisivă şi mai modelabilă dintre toate ipostazele psihogenetice.

Copilul descoperă şi acceptă religia spontan, Dumnezeu pătrunde în viaţa lui firesc, natural, de aceea preşcolaritatea este perioada optimă pentru a pune bazele dezvoltării spirituale şi pentru valorificarea maximă a potenţialului uman. Religia este înscrisă în sufletul omului, în fiecare părticică a fiinţei sale. Ea creează un cadru specific, o perspectivă diferită de înţelegere a vieţii, a valorilor supreme, religia îl ridică pe om la graniţa dintre cele două lumi: materială şi spirituală, ne face să fim mai buni, să sperăm şi să căutăm neîncetat desăvârşirea Educaţia religioasă reprezintă acea dimensiune a educaţiei care urmăreşte activarea şi dezvoltarea potenţialului religios, a predispoziţiei spre religiozitate, care este înnăscută, pe baza unor principii didactice şi cu ajutorul unor metode şi mijloace specifice (Şebu, Opriş, Opriş, 2000, p. 21). Educaţia religioasă creştină se fundamentează pe două adevăruri de credinţă: existenţa sufletului uman (care poate fi modelat prin educaţie) şi întruparea Mântuitorului Hristos, care S-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a participa la viaţa eternă a lui Dumnezeu (Holbea, Opriş, Opriş, Jambore, 2010, p. 24).

Necesitatea religiei în viaţa omului determină, implicit, necesitatea unei educaţii religioase care să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea din noi. Importanţa religiei în viaţa copilului este susţinută de teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, în scopul formării unei personalităţi armonioase. La debutul şcolarităţii, disciplina Religie constituie un important context de învăţare, care valorifică în plan educativ ,,marile întrebări” ale copiilor, experienţele de viaţă ale acestora, atât de importante pentru dezvoltarea morală şi pentru exersarea deprinderilor de socializare, pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conţinuturile învăţării (Opriş, Opriş, Horga, 2012, p. 8)

,,Religia îl învaţă pe copil iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni, credinţa, speranţa şi solidaritatea, dreptatea şi recunoştinţa faţă de părinţi şi faţă de binefăcători, dărnicia şi hărnicia, sfinţenia vieţii, valoarea eternă a fiinţei umane, adevărul prim şi ultim al existenţei, binele comun şi frumuseţea sufletului profund uman, cultivat şi îmbogăţit prin virtuţi” (Holbea, Opriş, Opriş, Jambore, 2010, p. 7).

Rolul formativ al religiei contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei de identitate şi sens care se resimte astăzi, mai mult ca niciodată, în societatea tulburată de schimbările bruşte şi de pierderea adevăratelor valori eterne, oferind tinerilor repere, modele autentice şi coordonate clare după care să-şi ghideze viaţa. Credinţa este, poate, cea mai mare bogăţie pe care părinţii o pot da copiilor lor, o investiţie pe termen lung, în veşnicie, de aceea educaţia religioasă trebuie să înceapă cât mai devreme, în primii ani ai copilăriei, ,,pentru a fortifica trăirea şi conştiinţa religioasă” (Cucoş, 2009, p. 103).

 

Bibliografie

• Cucoş, C., 1996, Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică,  Bucureşti.
• Cucoş, C., [1999] (2009),Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi.
• Holbea, Opriş, Opriş, Jambore, 2010, p. 24