ESTE NEVOIE DE TIMP PENTRU CA UN OBICEI SA SE FORMEZE
Este nevoie de timp pentru ca un obicei să se formeze
Ca părinți, transmitem copiilor noștri mai mult decât bagajul nostru ereditar. După cum bine știm, ei sunt precum buretele: absorb tot ceea ce văd și aud, preiau comportamente și obiceiuri. Privesc de la nivelul staturii lor si învață. Învață din tot ceea ce vad, atât comportamente si obiceiuri bune, cât și pe cele total nepotrivite. Felul în care acționăm sau reacționam în diferite situații, modul in care vorbim, atitudinea noastră reprezintă punctul de reper al copiilor in lumea aceasta mare. Este important să le arătăm copiilor noștri cât de mult îi iubim și câtă grijă le purtăm, împărtășindu-le sfaturi bune, care să-i însoțească în permanență și să le fie călăuză atât in copilărie, cat si pe parcursul întregii vieți.
Psihologii definesc obiceiurile ca fiind acțiuni dobândite prin experiență și executate regulat și automat. Iar potrivit unor autori din domeniu, obiceiul este abilitatea oamenilor de a se organiza într-o manieră diferită față de cum este natural.
Recent, am citit un articol despre obiceiurile din familii, care ne aduna pe toți in living, pentru a viziona un film interesant cu copiii, cu bolurile de popcorn in mana. De ce mâncăm popcorn când ne uităm la un film? Potrivit articolului, răspunsul oferit de majoritatea specialiștilor este acela că a mânca popcorn reprezintă un răspuns habitual asociat cu vizionarea filmelor. Psihologii definesc răspunsurile habituale ca fiind comportamente automate pe care le adoptăm pentru ca am învățat asocierea între situații (de exemplu cinematograful) si răspunsurile noastre în aceste situații (de exemplu consumul de popcorn).
Asocierile habituale se formează ca răspuns la o situatie specifică (de exemplu cand ai intrat in sala de cinema) cand adoptăm un anumit comportament (mancam popcorn) care are efecte benefice (gustul placut). In timp, asocierile se intăresc astfel incat, doar intalnirea cu situatia determină automat actiunea, fara să fie nevoie să ne gandim la ce facem. Prin simplul fapt că actionăm automat, eliberăm resurse mentale pentru alte comportamente si decizii constiente.
A fi parinte este atat o provocare, cat si o imensa bucurie. A fi parinte este un test in care ti se evalueaza non-stop capacitatea de a face fata dezordinii si imprevizibilului, un test pentru care nu poti invata dinainte, si ale carui rezultate nu pot fi intotdeauna incurajatoare. Simpla incercare de a ne convinge copiii sa faca ce spunem noi ridica o problema: acest lucru poate intra in conflict cu alte planuri, cu adevarat marete, pe care le avem pentru ei. Si atunci sa ne intrebam: cum am vrea sa fie ei ca adulti?
Daca ne este prea greu sa ne imaginam cum vor fi copiii nostri peste niste ani, atunci sa ne gandim la ce conteaza pentru noi ca parinti acum. Cu totii ne dorim ca ei sa invete lucruri bune de la noi, sa aiba comportamente si obiceiuri dintre cele mai sanatoase, sa aseze in bagajul copilariei lor doar ceea ce au vazut mai bun si mai nobil la/si in noi. Insa, copilaria trece ca gandul, iar timpul nu ne este prieten atunci cand avem nevoie sa-l petrecem impreuna cat mai mult unii cu altii. Toata viata noastra pare sa se deruleze cu o viteza ametitoare...pare ca nu mai avem atat de mult timp la dispozitie pentru a avea rabdare ca fiecare etapa sa se sedimenteze bine, ca fundatia sa fie construita temeinic. Si, cu toate acestea e nevoie de timp pentru a creste si a te forma. Cu totii stim acest lucru. Altfel nu se poate. Cel putin nu pentru a creste armonios si echilibrat.
Oare exista parinti care sa nu fi fost macar putin speriati, la un moment dat, auzindu-se cum le spuneau copiilor exact acelasi lucru(uneori chiar cu aceeasi intonatie)pe care il spusesera parintii lor? Este cea mai evidenta explicatie pentru modul in care ne comportam cu proprii copii: am invatat cum trebuie sa ne crestem copiii privind cum altii ne-au crescut pe noi. Probabil am preluat anumite reguli(nu primim desert pana nu terminam pranzul) si chiar anumite expresii(„De cat ori trebuie sa iti spun”, „Bine, dar sa nu vii sa mi te plangi cand...”etc.). Probabil, am preluat o intelegere generala a rolului de parinte, si anume in ce mod o mama sau un tata trebuie sa se comporte cu copiii si ce obiceiuri sa ii transmita.
Cu cat suntem mai constienti de acest proces de preluare a modelului parental, cu atat suntem mai inclinati de a reproduce tiparele, obiceiurile, fara sa ne deranjam sa punem intrebarea daca au vreun sens.
Este nevoie de timp pentru ca un obicei sa se formeze, de rabdare, de atentie, cere efort, gandire ascutita si chiar curaj pentru a inainta alaturi de copiii nostri. E nevoie de prezenta noastra curajoasa si autentica in vietile copiilor nostri pentru a decide ce valori, ce obiceiuri ar trebui sa gaseasca loc in familiile noastre si de ce facem acest lucru pentru copiii nostri. Este nevoie de timp pentru ca un obicei bun sa se formeze, e nevoie sa reflectam, sa regandim asteptarile, sa ne concentram ca parinti asupra obiectivelor pe termen lung, SA PUNEM RELATIA CU COPIII NOSTRI PE PRIMUL LOC, sa-i respectam, sa fim sinceri, sa vorbim mai putin si sa-i intrebam mai mult. Cand copiii nostri fac ceva, sa ne gandim intotdeauna la cel mai intemeiat motiv, sa nu spunem „nu” in mod nejustificat, sa fim flexibili si sa ne oferim timp. In graba, nimic nu poate creste trainic.
Surse bibliografice: Alfie Kohn(2023), Iubire neconditionata pentru copilul tau; Obiceiurile bune le deprindem in copilarie(carti educative pentru prescolari si scolari mici, varsta: 5-9 ani).
