DE CE DEVIN COPIII NEASCULTATORI?
De ce devin copiii neascultători?
Când spunem ””Copilul meu nu mă ascultă”, nu vorbim, de fapt, despre ascultare, ci vorbim despre cooperare. Spunem ”Copilul meu nu mă ascultă”, dar ce vrem să spunem este ”Copilul meu nu cooperează când vreau să facă ceva ce el nu dorește să facă”.
Cum ne comportăm noi, ca adulți, când cineva ne cere să facem ceva ce nu vrem? Ei bine, de obicei depinde de cât de apropiați ne simțim, în acel moment, de persoana care face solicitarea. Cu cât ne simțim mai apropiați, mai conectați cu cineva, cu atât ne dorim să ne conformăm cererilor sale. Ascultarea este practic un barometru pentru tăria unei relații în orice moment. Așa că atunci când copiii nu ne ascultă, este esențial să înțelegem problema ca fiind legată nu de copil, ci de relație. Dacă copiii ne ignoră sau cooperează doar foarte rar când le cerem ceva, ei încearcă să ne spună că relația noastră are nevoie de grijă și de iubire. Să nu uităm că toate relațiile părinte – copii au nevoie uneori de un plus de iubire și atenție.
Mai există un element al problemei neascultării descris de un băiețel: ”Părinții le cer întotdeauna copiilor să se oprească din ceva distractiv pentru a face ceva mai puțin plăcut. De aceea nu ascultă copiii”. Și tind să îi dau dreptate. Poate că ai noștri se joacă un joc interesant și distractiv și fix în acel moment noi vrem ca ei să se pregătească de baie, sau mănâncă clătite cu ciocolată și noi vrem să se încalțe ca să plecăm în oraș, sau se uită la tv iar noi vrem ca ei să îl închidă. Iar exemplele pot continua.
Le cerem copiilor să facă ceva ce ”trebuie să facă”, dar nu vor să facă ceva ce pentru noi reprezintă o prioritate, dar nu și pentru ei. E rezonabil să le vină greu să coopereze în aceste scenarii. Probabil că și nouă ni s-ar întâmpla tot așa. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să evităm să mai facem astfel de solicitări. Întotdeauna va trebui să le cerem copiilor să facă lucruri pe care nu vor să le facă. Dar e vorba despre un proces și despre modul în care facem cererile. Țipătul, de exemplu, nu e o metodă eficientă pentru a motiva cooperarea. Este chiar contraproductiv. Când țipăm corpurile copiilor noștri intră în modul ”amenințare”, percepând un pericol în tonul agresiv, din volumul vocii și din limbajul nostru corporal, și nici măcar nu pot procesa ce le spunem, fiindcă energia lor se concentrează doar pe a supraviețui acelui moment.
Așadar, copiii NU ascultă în astfel de momente. Și nu, nu este un semn de lipsă de respect sau de ”neascultare”, ci corpul lor intră pur și simplu într-o stare de încremenire defensivă. Noi nu ne dorim ca ei să fie speriați de noi și nu vrem să se blocheze chiar în astfel de momente când încercăm să-i determinăm să coopereze. Să ne aducem aminte că rămânem părinți buni și dacă țipăm, iar după ce țipăm, putem repara.
De altfel, cu cât ne presăm mai mult copiii să mănânce legume, să își facă curat în cameră, să se spele pe dinți, să își facă temele, să fie atenți la maniere sau să se înțeleagă cu frații și surorile lor, cu atât mai puțin înclinați sunt să o facă.
Atunci când copiii nu se atașează în mod activ de noi cei care suntem responsabili de ei, vor resimți eforturile noastre de a ne menține autoritatea ca fiind încercări de ”a face pe-a șefii”.
Pe măsură ce se dezvoltă o independență autentică și are loc maturizarea, neascultarea dispare.
Odată cu maturizarea, ființele umane dobândesc capacitatea de a suporta emoții mixte. Când insuflăm conectare, respect, caracter jucăuș și încredere în cererile noastre, discuțiile care odată păreau ostile încep să fie purtate în spiritul cooperării.
Oana Vacaru
Surse bibliografice: G. Neufeld, G. Mate(2023), Ține-ți copiii aproape; M. Rufo, P. Duverger(2018), Cine-i șeful aici?.