Școala Primară "Surorile Providenţei"

Cum să facem față propriilor sentimente

Fiecare cuvânt, fiecare mișcare și acțiune are un efect. Nicio altă persoană sau forță exterioară nu are o influență mai mare asupra copilului decât părintele. Noi, părinții, suntem reperele de bază ale copiilor noștri.

In noi, ca adulți, se declanșează sentimente puternice atunci când copiii plâng sau au momente de furie. Iar aceste sentimente sunt deseori intense si neplăcute, acoperind o gama variata, de la enervarea ușoară si pana la porniri violente. Unii dintre noi sunt foarte îngrijorați, simt compasiune si chiar durere reala când un copil plânge. Alții se simt neputincioși si incapabili să facă față unui așa moment.

Aceste emoții puternice își au originea în copilărie. Cei mai mulți dintre noi am fost descurajați sa plângem când eram mici. Ceea ce înseamnă ca cei mai mulți dintre noi avem o restanta in ceea ce privește stresul si traumele neprocesate.

Când auzim un copil plângând, fie ca vorbim sau nu de copiii noștri, ni se poate declanșa o amintire inconștientă a propriei suferințe din copilărie(frici, furie, durere, gelozie, frustrări etc.). In acelasi timp, se poate declanșa o amintire inconștientă a modului in care au reacționat părinții noștri când am încercat să plângem. Aceste amintiri provoacă un sentiment de disconfort atunci când auzim un copil plângând, poate chiar furie, si o atitudine de ignorare a plânsului sau o reacție similară cu cea cu care am fost obișnuiți in propria copilărie.

Când avem copii de grădiniță, in fiecare zi lucrurile scapă de sub control mai des decât in orice alta perioada. Copiii nu au nicio noțiune despre ceea ce le trebuie, deși au nevoie de multe lucruri in permanenta. In același timp, le lipsesc abilitățile de a le obține. Tocmai de aceea, este inevitabil sa existe conflicte si răsturnări de situație. Chiar si in decursul primilor ani de școală, situația este in continuare incendiara. Poate nu la fel de des ca atunci când copiii noștri erau mici si nu știau sau nu izbuteau sa facă prea multe. Acum focurile ard mai mult mocnit.

Sa facem un exercițiu de imaginație: suntem in mijlocul unei cine pregătite puțin cam târziu si poate ca la masa sunt mai mulți frați care se cearta cine sa povestească primul un anume lucru, apoi, un pahar cade pe jos pentru ca mezinul vrea sa ne ajute. Si începe haosul. Astfel de scene se petrec peste tot in lume. Poate chiar in aceste momente. Ce facem in astfel de situații?

In primul rând, cred ca ar trebui sa dam uitării ideea ca ar exista vreo soluție perfecta, un fel de rețetă pe care sa o urmam ad litteram. Nu exista nicio prelegere, nicio carte si nicio metoda care sa ne instruiască cu exactitate ce sa facem cu proprii copii atunci când lucrurile o iau razna.

Cred ca ar trebui sa ne amintim câteva lucruri atunci când situația scapă de sub control. Daca suntem pe punctul de a ne ieși din pepeni si daca simțim ca ne calca pe bătături copiii, sa ne oprim si sa ne întrebăm: „ce ar trebui sa fac eu acum?”. Atunci când izbutim sa reflectam, reușim sa ne ținem in frâu. Si, numai in aceste condiții, putem reacționa fără sa aplicam pedepse si fără furie exagerata. Sa gândim per ansamblu dinainte: Cine vreau eu sa fiu atunci când se ivesc problemele? Cum pot eu sa fiu sigur ca, atunci când situația sta sa explodeze, eu voi putea sa-mi păstrez calmul?

Ușor nu are cum sa ne fie, intr-adevăr. Cu toate acestea, e important sa fim ancorați in prezent si sa ne întrebăm ce se întâmplă, sa coboram la nivelul copiilor noștri si sa încercăm sa înțelegem ce simt si ei, de unde provine frustrarea lor. Sa nu uitam chiar si in momentele cele mai tensionate ca este perfect normal ca un copil sa se miște încet, sa facă lucrurile greșit sau sa nu ne asculte. Asta înseamnă ca ei au nevoie de legătură si de îndrumare, nu de pedeapsă. Sa fii copil înseamnă să înveți. Învățam cel mai bine atunci când suntem împreună cu cineva, nu atunci când suntem respinși.

Este posibil să ne comportam cu copiii noștri diferit de cum s-au comportat proprii părinți cu noi, însă, nu este ușor, deoarece avem nevoie de un efort conștient si de un angajament serios si autentic. Să vorbim despre sentimentele si copilăria noastră, despre experiențele noastre dureroase din copilărie, deoarece, potrivit psihologului american dr. Aletha Solter, avem tendința de a repeta aceleași comportamente in relația cu fiii si fiicele noastre. De aceea, potrivit acesteia, un prim pas prin care putem schimba modul in care reacționăm in acest sens este acela de a deveni conștient de ceea ce s-a întâmplat in propria copilărie.

Nu este ușor sa fii in compania unui copil care plânge, dar este important să ținem minte ca propriile experiențe din copilărie afectează reacțiile pe care le avem față de copiii noștri de astăzi. Nu am găsi atât de dificil să acceptăm exprimarea emoțională a copiilor, dacă noi înșine am fi fost lăsați să plângem si să avem crize de furie in copilărie, in atenția plină de dragoste a unui adult.

Toata lumea are dreptul la pace si liniște si trebuie sa ne asiguram ca avem parte de suficient timp departe de copii, fie că suntem părinți, fie că suntem cadre didactice. Dar când copiii sunt in grija noastră, avem oare dreptul să le ignorăm nevoia legitimă de atenție doar pentru că nu ne simțim confortabil?

Este vital să menținem viu si deschis canalul de comunicare pe măsură ce copiii noștri cresc. Dacă refuzăm să le ascultăm sentimentele când sunt mici, îndepărtându-i de noi deoarece nu ne place să-i auzim plângând, cum putem să ne așteptă