COPIII SI POVESTEA PERFECTIUNII
Copiii și povestea perfecțiunii
Copiii noștri sunt oameni mici care nu sunt definiți prin realizările sau eșecurile lor, ci prin faptul că ei înșiși sunt unici prin natura lor.
Cea mai mare dificultate pentru cei mai mulți dintre noi, părinții care au serviciu, este să ajungă acasă după o zi de muncă în starea mentală adecvată pentru a fi părinte. Sună destul de simplu, însă pentru mulți dintre noi presupune să învețe cum să fie doi oameni diferiți pe parcursul unei aceleiași zile.
Grija față de copii este o parte fundamentală și profund valoroasă a proiectului uman. Dar ea nu este o lucrare de tâmplărie nu este o întreprindere orientată spre un scop care vizează modelarea unui copil într-un anumit tip de adult. În schimb, a fi părinte este ca și cum ai face o grădină.
Ce se întâmplă în cazul copiilor care au nevoie ca lucrurile să fie perfecte, pentru care nu există ”binișor” și care se închid în ei înșiși dacă lucrurile nu merg exact cum și-au imaginat?
Ei bine, dincolo de perfecționism, se află întotdeauna o problemă de reglare a emoțiilor. Dincolo de ”Sunt cel mai prost artist din lume!”, se află un copil care și-a putut imagina pictura pe care voia s-o facă și e dezamăgit de rezultatul final. Dincolo de ”Sunt groaznic la matematică!” e un copil care vrea să se simtă competent și, în schimb, se simte derutat. Dincolo de ”Mi-am dezamăgit echipa!”, este un copil care nu-și poate aminti toate momentele în care a jucat bine și se împotmolește într-o lovitură pe care a greșit-o. În fiecare situație menționată, acea dezamăgire(sau nepotrivirea dintre ceea ce copilul voia să se întâmple și ce s-a întâmplat în realitate) se manifestă ca perfecționism. Și, deoarece perfecționismul este un semn al dificultăților de reglare a emoției, logica nu ajută: nu-l putem convinge rațional pe un copil că a realizat o pictură minunată sau că matematica e grea pentru toată lumea, sau că acea lovitură nereușită din ultimul meci nu definește un sportiv. În cazul perfecționismului, va trebui să vedem sentimentele puternice, care nu pot fi gestionate, ale copiilor, cele care se exprimă prin generalizări excesive și prin gânduri în ”alb și negru”, ca să putem ajunge la miezul a ceea ce se întâmplă și să ne ajutăm copiii să-și dezvolte abilitățile de care au nevoie.
Copiii perfecționiști au și o înclinație către rigiditate, au stări și reacții extreme, așa că adesea se simt fie în al nouălea cer, fie foarte prost. Concepția lor despre sine este extraordinar de fragilă, ceea ce înseamnă că există o zonă relativ îngustă în care se pot simți în siguranță și mulțumiți de ei înșiși. Orice în afara acestei zone va putea fi considerat inadecvat, deoarece acesta este și motivul pentru care acești copii se închid în ei după ce lucrurile nu au mai mers cum și-au dorit. Închiderea în sine (”Nu voi mai face asta!”, ”Nu mai vreau!”, ”Sunt cel mai rău”) nu este un semn că sunt încăpățânați sau răsfățați, ci că în acel moment nu pot accesa sentimente pozitive față de ei înșiși. Sarcina noastră, a părinților, este de a mări acea zonă de confort, de a-i ajuta pe perfecționiști să trăiască și în zona ”gri”, astfel încât suișurile și coborâșurile în privința stimei de sine să nu fie atât de extreme. Vrem să ajutăm un copil perfecționist să se simtă suficient de bun în loc să se agațe de nevoia de a fi perfect.
Parte din această inabilitate de a trăi în zona gri vine din faptul că adesea copiii perfecționiști nu pot tolera sau pur și simplu nu pot înțelege nuanțele. Pentru perfecționiști, comportamentul este un indicator al propriei identități, deoarece ei nu pot separa cele două aspecte. De exemplu: a citi cu voce tare la perfecțiune o pagină dintr-o carte(comportament) înseamnă ”Sunt inteligent”(identitate), în timp ce a pronunța greșit chiar și un cuvânt(comportament) înseamnă ”Sunt prost”(identitate). De aceea, pentru a-i ajuta pe copiii cu tendințe perfecționiste, trebuie să le arătăm cum să separe CE FAC de CINE SUNT. Aceasta le oferă copiilor libertatea de a se simți bine în zona gri, de a se simți capabili chiar dacă prima încercare de a-și lega șireturile, spre exemplu, nu a funcționat sau au avut dificultăți la citit, ca în exemplul de mai sus.
Perfecționismul răpește libertatea unui copil(și pe cea a unui adult) de a se simți bine în procesul de învățare, fiindcă dictează că a fi bun înseamnă să ai doar rezultate de succes. Trebuie să le arătăm copiilor perfecționiști cum să se considere suficient de buni și cum să-și cunoască valoarea în afara succesului. E important să-i ajutăm pe copiii noștri să-și vadă perfecționismul și nu să scape de acesta.
Să ne dorim ca părinți să-i ajutăm pe copii să aibă o relație mai bună cu perfecționismul, astfel încât să îl recunoască atunci când apare mai degrabă decât să îl lase să preia controlul și să dicteze cum se simt și ce fac. Educația copiilor începe cu noi.
Surse bibliografice: Gordon L. Flett, Paul L. Hewitt(2024), Perfecționismul în copilărie și adolescență; Dr. Becky Kennedy(2023), Metoda Good Inside.
