CINE-I SEFUL AICI?
Cine-i șeful aici?
Nu odată ni s-a întâmplat să ne fie întrebați copiii despre cel care deține ”șefia” în familie. Unii așază în vârful ierarhiei mamele, alții spun asta despre tați, iar o altă categorie de copii se așază comod pe ei înșiși.
Auzim deseori spunându-se că, după secole de constrângeri și interdicții, societatea noastră asistă la un consum excesiv și un comportament atotpermisiv. Acest lucru a produs copiii – rege, și reprezintă un simptom al vremurilor noastre. Copiii sunt răsfățați în exces, iar asta nu îi și face neapărat fericiți. Unii părinți confuzi, unii profesori și pediatri depășiți de situație pledează pentru o revenire la autoritate și la pedepsele de altădată. Cu toții trag același semnal de alarmă: trebuie să ne întoarcem la elementele de bază ale autorității de altădată și să încetăm să mai fim toleranți în educație. Cu toate astea, această viziune simplistă riscă să-l deruteze pe părinte, oarecum luat prin surprindere de copilul său, crezând că găsește răspunsuri la întrebările sale.
Este adevărat că astăzi, unii copii nu știu ce este autoritatea și nu suportă frustrarea, dar este acesta un motiv suficient pentru a susține perspectiva alarmistă, conform căreia părinții din zilele noastre au renunțat să-și mai educe copiii și că aceștia din urmă sunt cu toții tirani în toată regula? Este important să avem grijă și să nu generalizăm.
În același timp, atribuirea acestor evoluții exclusiv eșecurilor educaționale este înșelătoare. Există o mare confuzie între abordarea axată pe educație și disciplină și reflecția psihologică. Cele două nu se află în opoziție. Din contră, acestea pot fi aplicate împreună. Deoarece comportamentul multora dintre copiii pe care îi întâlnim nu este rezultatul unor deficiențe educaționale, ci al unei suferințe pe care trebuie să o luăm în considerare. Pentru ei, nu este vorba despre o dificultate în a face față frustrării, ci despre o problemă în a-și găsi locul în cadrul unei dinamici familiale adesea perturbate.
Ne sunt familiare replicile ”Nici nu ne bagă în seamă și face numai ce vrea el!” sau ”Face crize de furie pentru orice, refuză să facă ce i se spune, vrea să decidă totul și să-și impună alegerile.”? În situațiile în care copiii sunt prezentați ca fiind tirani, este important să se facă distincția între autoritate și putere, respectiv între ascultare și supunere. În prezent, constat că există o mare confuzie între aceste concepte diferite. Dar despre ce este vorba?
Opoziție, refuz, descalificare, amenințări, insulte...Copilul devine un veritabil ”tiran domestic”, exercitând o influență amenințătoare asupra oricăruia dintre părinți. Profesorii nu sunt, nici ei, de neglijat în descrierea copiilor care nu mai respectă pe nimeni și nimic.
Cu toate acestea, cei mai mulți dintre acești copii excesiv de turbulenți nu sunt copii cu dizabilități sau care au suferit abuzuri, ba, dimpotrivă. De cele mai multe ori, aceștia au fost răsfățați și au ”tot ce își doresc”. Crescuți într-un climat de atenție și vigilență, uneori cu tentă de îngrijorare, de către părinți dornici să facă bine, acești copii au ”totul pentru a fi fericiți”.
Autoritatea este, în primul rând, o autorizare care îi permite copilului să descopere lumea. Prin urmare, este exact opusul pedepsei, a cenzurii, a asupririi personalității individuale.
Copiii noștri caută privirea noastră și așteaptă un răspuns. Și este datoria noastră să răspundem la această întrebare. Transmiterea se află în centrul relației dintre noi și copiii noștri. Pentru că autoritatea este, de asemeni, ceea ce le permite copiilor să se îndepărteze, să se emancipeze și să își croiască propriul drum, într-o relație de încredere, în loc să rămână lipiți de noi pentru a-i controla mai bine.
Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți. Cred că ar fi de nesuportat pentru ei dacă noi am fi astfel. A fi părinți buni înseamnă a fi părinți acceptabili, înțelegând că, pe măsură ce cresc, copiii trebuie să fie capabili să identifice greșelile noastre, pentru ca ei să nu le repete. Să-și poată construi astfel propriul drum.
Surse bibliografice: M. Rufo, P. Duverger(2018), Cine-i șeful aici?.
