CEL MAI BINE II INVATAM PE COPII CEEA CE TREBUIE SA INVATAM NOI INSINE
Cel mai bine îi învățăm pe copii ceea ce trebuie să învățăm noi înșine
Nu există o modalitate perfectă de a fi părinte, dar există o mie de modalități de a fi un părinte bun.
Cercetările au dovedit că abilitatea de a fi un părinte bun se bazează în mare măsură pe capacitatea de a reflecta asupra propriei copilării și de a învăța din această experiență. Părinții care pot să învețe de la ceea ce a mers bine și ceea ce nu a funcționat în copilăria lor sunt mai puțin predispuși să repete greșelile făcute de părinții lor, în timp ce persoanele care nu își amintesc și nu își analizează propria copilărie tind să repete aceleași greșeli făcute de părinții lor.
Așadar, capacitatea de a reflecta și de a învăța din propria noastră copilărie, ne va face să fim părinți mai buni. Pe măsură ce copiii noștri cresc, încercăm să păstrăm și să transmitem mai departe, ceea ce a fost bun în copilăria noastră, încercând să nu repetăm greșelile pe care părinții noștri le-au făcut cu noi. Cu toții purtăm în sufletul nostru propria copilărie.
Pentru unii dintre noi copilăria a fost grea ca o piatră de moară, pentru alții a fost ceva lipsit de griji, chiar frumos. Cert este că noi toți purtăm în interiorul nostru acești sâmburi care au fost sădiți în noi pe vremea când eram copii: prima dată când am simțit rușine, teamă, durere, precum și toate dezamăgirile pe care le-am trăit și toate sentimentele de siguranță pe care le-am avut.
Nu există părinți perfecți. Cu toții suntem uneori mai mult sau mai puțin duri, cu toții suntem marcați de ceea ce am trăit și de multe ori ne trezim față în față cu tiparele care ne-au marcat. Și putem transforma aceste tipare, putem face această schimbare care de multe ori ne pune în dificultate în relația cu copiii. Dar să începem de undeva.
Copiii învață atunci când le suntem alături, nu atunci când le dăm ordine. Lor nu li se pare interesant că noi deja știm răspunsurile la toate dilemele vieții. Dacă le explicăm că noi deținem soluția doar pentru că suntem adulții și pentru că așa spunem noi, atunci este îndeajuns de lipsit de sens pentru ei. Învățarea nu mai este prezentă.
Un deget acuzator îndreptat spre proprii copii niciodată nu va da rezultatele scontate. Învățarea are loc când ei văd că lucrurile funcționează, când observă că noi îi însoțim pe drum, că noi le stăm alături în procesul învățării.
Și răbdarea...de unde o putem cumpăra? Intensa dorință a copiilor noștri de a fi independenți ne poate îngrijora oricât de puternici și adaptabili am fi ca părinți. Trebuie să avem răbdare să urmărim dezvoltarea copiilor noștri. Noi trebuie să permitem ca îndatoririle și libertatea copiilor să crească în ritm cu dezvoltarea abilităților și gradului lor de înțelegere.
Copiii nu au, în general, nicio idee despre impactul lor asupra noastră, despre rănile pe care ni le-au provocat sau despre sacrificiile pe care le-am făcut în numele lor. Și nici nu ar trebui să o aibă, cel puțin nu până când nu vor afla prin propria reflecție matură ce am făcut pentru ei. Este parte din sarcina noastră de a fi părinte să nu fim apreciați la adevărata noastră valoare. Ceea ce face ca totul să merite este gestul de afecțiune, semnul conexiunii, dorința de apropiere, nu neapărat din apreciere pentru dedicarea și efortul nostru, ci din atașament pur și simplu.
Să nu uităm: cu cât atașamentul este mai puternic, cu atât este mai ușor să se capteze atenția copiilor noștri. Când atașamentul este slab, atenția copiilor va fi, în mod corespunzător, dificil de captat. Însă, aceste lucruri nu se întâmplă la comandă. Nu putem învăța un copil să fie unic și nu putem să-l instruim cum să fie independent. Aceste lucruri se pot obține numai și numai prin maturizare. Putem impulsiona acest proces, putem furniza condițiile necesare, putem elimina obstacolele, dar nu ne putem determina copiii să se maturizeze, la fel cum nu putem comanda unei plante din grădina noastră să crească.
Nu contează foarte tare ce drum vor urma copiii noștri cu exactitate. Ceea ce contează este să ne uităm unde se află ei. Doar atunci ne va fi mai ușor să ne adaptăm așteptările și deciziile.
Oana Vacaru
Surse bibliografice: Gabor Mate(2023), Ține-ți copiii aproape; Barbara Coloroso(2020), Copiii sunt de neprețuit.
