Școala Primară "Surorile Providenţei"

              

Rolul educației moral-religioase în gândirea unor Părinți ai Bisericii

 

Pentru Clement Alexandrinul, învăţătura este prima treaptă a mântuirii, deoarece prin ea se dobândeşte ştiinţa atât asupra lucrurilor dumnezeieşti cât şi a celor pământeşti. Prin ştiinţă se accede, şi la înţelepciunea care luminează întunericul conştiinţei, şi tot prin intermediul ei se poate distinge adevărul de falsitate.

Vindecarea patimilor vine de acolo, că Pedagogul, prin pilde încurajatoare, întăreşte sufletele, iar prin reguli de conduită, pline de iubire de oameni, ca prin nişte doctorii plăcute la gust, îndreaptă pe cei bolnavi la cunoaşterea credinţei celei adevărate . Sănătatea şi cunoştinţa nu sunt lucruri identice; una se dobândeşte prin vindecare, cealaltă prin învăţătură” (apud C., Cucoş, 1999, p. 64, 2001).

Clement este primul gânditor creştin care a scris o lucrare pedagogică sistematică. În viziunea acestui autor, idealul educaţiei este întemeiat pe “acordarea voinţei umane cu voinţa divină”. Atingerea acestui ideal implică parcurgerea unui drum de convertire, de instruire şi de desăvârşire. De asemenea, idealul educaţiei creştine îl orientează pe om către Cristos, către dobândirea virtuţii şi mântuirea sufletului prin răscumpărare dar şi printr-o educaţie sistematică. Cuvântul lui Dumnezeu este subiectul educaţiei, forţa care transformă, iar obiectul educaţiei îl reprezintă atât copiii cât şi oamenii aflaţi care au o atitudine de deschidere şi permisivă la sedimentarea noilor învăţături. Mântuirea omului prin credinţă şi săvârşirea faptelor bune, sunt scopul educaţiei. În măsura în care ascultă de cuvintele Pedagogului, omul are şanse reale de a dobândi fericirea veşnică. La Clement pedagogia se cunfundă cu însăşi credinţa în Dumnezeu. Pedagogia este credinţa pioasă, este învăţarea închinării către Dumnezeu şi creşterea în cunoaşterea adevărului, este calea care îl înalţă pe om la cer. Şi Clement, ca de altfel toţi marii Părinţi ai Bisericii, consideră că omul singur nu se poate mântui ci are nevoie de ajutorul graţiei divine, colaborând cu aceasta în mod activ.

 

În concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur (supranumit Hrisostomul) educaţia reprezintă problema fundamentală a omului. Din lipsă de educaţie copilul poate deveni un duşman al tuturora, al lui Dumnezeu, al naturii, al legilor şi al societăţii. Autorul consideră că educaţia trebuie să fie realizată încă de la cea mai fragedă vârstă, acesta fiind momentul în care sufletul se poate modela primind forma care i se dă. A educa - pentru Sf. Ioan Gură de Aur - înseamnă a purta de grijă de copii şi de tineri în ceea ce priveşte curăţenia sufletească şi buna-cuviinţă, a creşte pe copil moral, om drept, a-l creşte în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Într-un cuvânt educaţia copiilor este temelia, instrucţia şi orânduirea lumii întregi, de ea depinzând întreaga noastră existenţă (apud. C., Cucoş, p. 37, 1999). Educaţia vizează simţurile copilului (vorbirea, auzul, mirosul, văzul şi simţul tactil) acestea fiind asemănate cu porţile unui oraş, oraşul fiind sufletul uman. Diferitele conduite psihice precum, curajul, dorinţa, voinţa, raţiunea, acestea fiind “locuitorii” oraşului, trebuie formate conform unor legi sau principii.

Pentru Sf. Ioan Gură de Aur o importanţă deosebită o are şi personalitatea educatorului, deoarece acesta influenţează direct în mod pozitiv sau negativ asupra celui pe care-l educă. O mare calitate a educatorului este dată de convergenţa dintre vorbă şi act: nimic nu-i mai rău decât un dascăl care este filosof numai în cuvinte, iar nu şi în fapte; acesta nu-i decât un făţarnic. Educatorul trebuie să fie convins de ceea ce spune şi face, căci altfel nu i-ar putea influenţa înspre bine pe alţii.

„Dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învăţăturile bune, nimeni nu le va mai putea şterge atunci când se vor face tari ca o întipărire precum ceara. Îl ai încă înfricoşat şi temător la orice privire, la orice cuvânt şi la orice alt lucru; să te foloseşti de la începutul vieţii lui spre ceea ce se cuvine. De vei avea un fiu bun, tu cel dintâi te vei bucura de cele bune. Aşadar, fiecare dintre voi, părinţi şi mame, aşa cum îi vedem pe pictori făcându-şi tablourile şi statuile cu multă luare aminte, tot aşa să ne îngrijim şi noi de aceste minunate statui care sunt copiii. Căci pictorii, punându-şi în fiecare zi tabloul înaintea lor, întind culorile cum se cuvine, iar sculptorii de piatră fac şi ei acelaşi lucru, îndepărtând ceea ce e de prisos şi adăugând ceea ce lipseşte. Aşa şi voi, ca nişte făcători de statui, să aveţi spre aceasta toată zăbava făcând statui minunate lui Dumnezeu: suprimaţi ce e de prisos şi adăugaţi ce lipseşte; şi priviţi la ele în fieacare zi să vedeţi ce înzestrare prisositoare au din fire, ca să o sporiţi, şi ce deficienţă din fire, ca să o suprimaţi” (Ioan Gură de Aur, apud. C., Cucoş, p. 78, 2001).

 

 

Bibliografie

• Cucoş, C., [1999] (2009),Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura Polirom, Iaşi.
• Cucoş, C., 1996,Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică,  Bucureşti.