RENUNTA LA IDEEA DE PERFECTIUNE
Renunță la ideea de perfecțiune
Un cunoscut actor american vorbea acum câteva luni intr-un interviu despre una dintre frazele rostite mereu in gluma de tatăl lui: ’’Nu voi uita niciodată ceea ce îmi spunea tatăl meu atunci când vorbea despre perfecțiune sau despre ideea de a fi perfect in opinia lui. Râdea si îmi spunea: ’’dragul meu, pentru a fi perfect îți mai lipsește un defect’’. La început, ca orice copil încercam sa înțeleg ce vrea sa spună tata cu asta, însă, după un timp, in tinerețe, am realizat ce a vrut de fapt sa îmi transmită’’. O abordare interesanta ce subliniază într-o maniera fina opusul a ceea ce societatea cultiva dintotdeauna generațiilor tinere despre ideea de perfecțiune si despre ce înseamnă a fi fără cusur.
Suntem bombardați peste măsura cu tot felul de articole/cărți/reclame care ne vorbesc despre arta de a fi perfect, despre perfecționism ca stil de viață, despre cum poți trai perfect într-o lume imperfecta, despre cum putem fi părinți perfecți sau despre cum putem avea copiii perfecți...fie ca ne place sau nu sa recunoaștem, sub o forma sau alta, mai mult sau mai puțin, cu toții purtam cu noi si in noi, in bagajul personal, o forma de perfecționism moștenită sau dobândită, pe care o scoatem la lumina, mai ales atunci când devenim/alegem sa fim părinți. In fond, care-i problema cu perfecțiunea?
Este important sa stăm pentru un moment si sa ne întrebăm ce vrem cu adevărat pentru copiii noștri, ce calități speram sa dezvolte si sa ia cu ei in viața de adulți....? Cu toții ne dorim ca ei sa fie fericiți, independenți si realizați. Si daca se poate, sa fie realizați din toate punctele de vedere. Vrem sa se bucure de relații autentice, care sa ii împlinească si sa trăiască o viață plina de sens si scop. Doar cu asta se ocupa părinții perfecți, nu-i așa...?
Acum sa ne imaginam cat timp petrecem in mod voit si intenționat pentru a dezvolta acele calități in copiii noștri. Si in felul acesta, începem sa facem comparație intre noi si un gen de părinte perfect, care nu se lupta niciodată pentru a supraviețui si care își petrece fiecare secunda pentru a-si ajuta copilul sa înflorească. Acel părinte perfect, frumos aranjat, care gătește pentru copiii lui mese organice, perfect echilibrate, in timp ce le citește copiilor in limba latina despre importanta de a-i ajuta pe ceilalți, apoi, ii însoțește la muzeul de arta, într-o mașină cu o acustica perfecta, in care se asculta muzica clasica, iar prin orificiile de ventilație ale aerului condiționat sunt emanați vapori de lavanda/lămâiță/magnolie etc. Niciunul dintre noi nu se poate compara cu un așa părinte perfect, cu acest părinte supererou, cu acest superpărinte....imaginar. Revenind la realitate, cu toții știm si simțim ca tot mai mulți dintre noi, in ritmul amețitor in care se derulează viețile noastre, de multe ori îl petrecem in modul supraviețuire. Si in acest ritm încercăm sa găsim acele oportunități prin care sa ne ajutam copiii sa înflorească. Acele momente care desființează ideea de perfecțiune.
Un aspect inconștient al naturii umane implica judecarea si etichetarea lucrurilor de neînțeles ca fiind ’’rele’’. Însă, trebuie sa ne împăcăm cu ideea ca uneori, acțiunile copiilor noștri sfidează logica. Atunci când comportamentele copiilor noștri ies din tiparele așteptărilor/standardelor noastre(strâmte si rigide), ii judecam aspru , chiar daca credem despre noi ca părinți ca suntem deschiși si cu mintea aerisita. Insistenta noastră înverșunată de a alinia pe toata lumea in limitele unui tipar are efecte dăunătoare destul de severe asupra copiilor noștri. Spre exemplu, cum reacționăm in momentul in care copiii noștri ne fac sa ne simțim inconfortabil la o petrecere, pentru ca au un comportament inadecvat din punct de vedere social? Probabil le vom critica aspru comportamentul, iar asta din cauza ca percepem aceasta abatere drept o reflectare a propriei noastre inadecvări, iar acest lucru ne este greu de suportat. Parca nu ne permitem sau suntem incapabili sa ne permitem noua sau copiilor noștri sa fim văzuți într-o lumina mai puțin perfecta. Si totuși, a fi uman înseamnă a fi imperfect. Cu toate acestea, a ne recunoaște aceasta imperfecțiune pare similar cu a ne pierde o anumita prestanță si credibilitatea, a aduce atingere propriului statut. Încercam sa ne ascundem rușinea, in loc sa privim situația așa cum este: o scăpare, care nu spune nimic despre caracterul nostru si nici despre valoarea noastră ca ființe umane.
Acceptarea propriei imperfecțiuni este o lecție dificil de integrat in viețile noastre cotidiene, cu atât mai dificil de întipărit copiilor noștri. Cei mai mulți dintre noi purtam aceasta povara a incapacității noastre de a ne accepta propria imperfecțiune, transmițându-le copiilor noștri poveri asemănătoare, constând in autoînvinovățire, ura de sine si autodezaprobare. In societatea in care trăim, exista multe mame care au dificultăți in a accepta felul in care arata sau greutatea pe care o au. Cum de altfel sunt si mulți tati. Alții își fac griji pentru ca se simt inadecvați din punctul de vedere al carierei pe care si-au ales-o, ca nu câștigă suficienți bani, si exemplele pot continua. Si știm cu toții cate dificultăți întâmpinăm in privința modului in care funcționăm in cadrul relațiilor. Din nefericire, noi transmitem copiilor noștri, in mod inevitabil, propriile nesiguranțe rezultate din diversele eșecuri pe care le-am înfruntat. Aceasta face ca in timp, si copiii noștri sa se perceapă pe ei înșiși in același fel.
De aceea, avem nevoie sa renunțăm la ideea de perfecțiune. Dar asta nu înseamnă ca vom merge pe ideea ca ’’merge orice’’. Ne putem stimula copiii sa dea tot ce pot, sa facă tot ce tine de ei, fără a le pretinde sa devina perfecționiști. Sa ii ajutam sa înțeleagă si sa conș
