DE CE UNII COPII AJUNG SA II HARTUIASCA PE COLEGII LOR?
De ce unii copii ajung să îi hărțuiască pe colegii lor?
Noi, părinții, ne dorim foarte mult sa fim ascultați de copiii noștri. In special atunci când se comporta nepotrivit. Si ne dorim atât de mult sa ne asculte in astfel de situații, încât uneori le spunem lucruri care nu sunt neapărat adevărate.
Oare cum poate ajunge un copilaș scump si frumos sa se transforme intr-un bătăuș? Potrivit S. Tsabary, exista o credință larg răspândită conform căreia disfuncționalitățile in cazul unui copil apar deoarece părintele nu a fost suficient de ferm cu el. In acest sens, înțelepciunea populara presupune ca un astfel de părinte îl lasă pe copil sa alerge pe unde vrea el si sa facă ce vrea el, in loc sa ii traseze limite clare. In felul acesta, ruperea conexiunii părinte – copil este iminenta, producând multa suferință si înstrăinare in familie.
Când noi, părinții, fără sa ne dam seama, ajungem într-o situație complicata si copleșitoare din cauza programului zilnic, astfel încât nu mai putem fi atenți si nu mai putem auzi ceea ce copiii noștri vor sa ne comunice, aceștia cresc cu sentimentul ca ființa lor nu este prețuită. Iar acest sentiment care se naște in sufletul copiilor noștri, sentimentul unei lipse a propriei valori, le lasă acestora doar doua soluții posibile. Prima consta in reprimarea sentimentelor, ceea ce generează anxietate, comportamente autodistructive(tulburări de alimentație sau provocarea de răni prin taiere), iar in cazurile severe, depresie. A doua este cea de a proiecta in alții sentimentele neplăcute pe care copiii le au fata de ei înșiși. Copiii, simțindu-se neputincioși, vor încerca sa ii facă pe alții sa se simtă lipsiți de putere. Tratați ca niște obiecte, ii vor trata, la rândul lor, pe alții așa cum si ei la rândul lor sunt tratați.
Psihologul clinician Oliver James, specializat in lucrul cu copiii, subliniază ca, atunci când vocea autentica a unui copil a fost ignorata sau a fost redusa forțat la tăcere, acest copil nu se mai poate reconecta la aceasta voce interioara. Astfel, copilul pierde contactul cu capacitatea naturala de empatie si compasiune a unui om fata de un alt om. Iar consecințele unei astfel de pierderi sunt cumplite atât pentru persoana in cauza, cat si pentru celelalte persoane care fac parte din viața sa.
Sa ne aducem aminte daca sau de cate ori nu ni s-a întâmplat in propria copilărie, sa fim ’’victimele’’ unor copii pe care i-am considerat atunci ’’bătăuși si rai’’ sau...poate sa fi fost chiar noi dintre cei care i-am făcut sa sufere pe alții. Si aceasta rana a copilăriei, păstrată intr-un cotlon uitat si prăfuit al sufletului nostru, sa se poate redeschide atunci când ne așteptăm mai puțin.
Potrivit psihologilor menționați mai sus, un element-cheie de natura sa ii protejeze pe copii, pentru a nu deveni victime ale celor care hartuiesc, este încurajarea asertivitatii. Nu a agresivității, ci a asertivitatii. Noi, părinții, putem incuraja asertivitatea, permițându-le copiilor sa-si facă auzita vocea tare si limpede in familie. Un copil care poate fi asertiv acasă devine automat asertiv si pe terenul de joaca. Dar asta nu înseamnă ca persoanele asertive nu pot deveni niciodată ținta unor atacuri, chiar înverșunate. Este suficient sa privim in jurul nostru.
In ce mod ar trebui sa răspundem noi, părinții, in astfel de situații?
La copiii care nu au nici tulburări de dezvoltare, nici probleme emoționale, factorii care limitează comportamentul depind de obicei de părinți si nu de copii. Lipsa perseverentei, problemele din cuplu , așteptările noastre, inconsecventa noastră nu vor face decât in cele din urma ca lucrurile sa scape de sub control in familiile noastre.
Copiii cu probleme emoționale întâmpină si dificultăți legate de comportament, deoarece emoțiile si comportamentul sunt strâns legate. Când ne simțim deprimați sau stresați, ni se schimba comportamentul, astfel ca unii dintre noi se înfruptă din ciocolata, alții caută uitarea in alcool, alții devin retrași si morocănoși, alții nervoși sau mânioși. Este important sa evaluam aspectele emoționale ale copiilor noștri daca li se schimba sau li se deteriorează comportamentul. Sa nu uitam un lucru: copiii nu deschid întotdeauna subiectul din proprie inițiativă. Uneori nici ei nu sunt in stare sa definească sentimentul care ii frământă. Alteori, le este teama sa își mărturisească problemele. Astfel ca își exprima nefericirea si frustrarea prin comportament. Si, este responsabilitatea noastră ca părinți sa observam problema, sa adresam întrebări si sa denumim emoțiile respective, oferindu-le copiilor cuvintele potrivite si dându-le șansa sa vorbească despre ceea ce ii frământă. Daca nu aflam direct de la ei, sa încercăm sa deducem ce ii supără si sa discutam cu cadrele didactice sau cu alți adulți implicați in acest sens. Poate se întâmplă ceva la școală, poate ca resimt tensiunea din relația de cuplu, poate ca ii neliniștește nașterea frățiorului/surioarei, sau poate e o nimica toata. Tocmai de aceea, identificarea sursei comportamentului copiilor este primul pas către gestionarea acestuia. Ca părinți sa ne asiguram întotdeauna ca am rezolvat cauza si numai după aceea vom reuși sa abordam celelalte probleme.
Este important ca noi, părinții, sa păstrăm un echilibru intre dorința de a ne repezi sa intervenim pentru a ne proteja copilul si poziția de observatori detașați care permit copilului sa-si clarifice si sa-si gestioneze relațiile sociale pe cont propriu. Este important ca răspunsul nostru sa fie adecvat gradului de gravitate a situației. Uneori...si de cele mai multe ori, ne supraprotejam copiii chiar si de incidente sociale minore, ceea ce va conduce la o dezvoltare deficitara a capacitații lor de a-si negocia relațiile pe cont propriu. Mai exista si acele situații, când unii dintre părinți nu acorda atenție semnelor de avertizare. Când un copil este hartuit in spațiul online, de exemplu, si striga după ajutor, este obligația fiecărui părinte sa intervină prompt, ca un conducător puternic, in apărarea copilului.
Hartuirea se învață acasă, iar când răspundem unui comportament cum este lovirea, cu același tip de comportament, le transmitem copiilor noștri ca doar așa ne putem rezolva problemele. Mulți părinți care își disciplinează fizic copiii au copii mai agresivi si mai recalcitranți. Cauzalitatea este bidirecțională, deoarece agresivitatea naște agresivitate. Iar acest lucru nu va reprezenta niciodată o varianta câștigătoare pentru viitorul copiilor. Schimbarea atitudinii si a mentalității ne vor ajuta sa ne canalizam toata atenția si concentrarea, tot efortul si răbdarea pentru a lucra la încrederea in sine, la aptitudinile sociale si la înțelegerea emoțională ale copiilor.
Ca părinți, niciunul dintre noi nu este perfect, însă, daca ne recunoaștem eșecurile in relația pe care o avem cu proprii copii, vom prinde curaj sa vorbim cu ei, sa ne apropiem de aceștia, si astfel, sa putem rămâne deschiși pentru a cerceta in continuare problema, pentru a schimba tactica daca este nevoie, pentru a cere sfaturi si a învăța din greșeli. Doar in felul acesta putem afirma ca facem ’’tot posibilul’’.
Surse bibliografice: Simona Suhani(2020), Brățara Prieteniei. Educație fără bullying; dr. Holan Liang(2019), Parentajul pornește din interior; : Shefali Tsabary(2018), ’’Dincolo de pedepse şi răsfăt’’.
