Școala Primară "Surorile Providenţei"

CONTRIBUȚIA FACTORILOR EDUCATIVI LA FORMAREA ȘI DEZVOLTAREA PROFILULUI MORAL-RELIGIOS AL PREŞCOLARULUI

 Rolul fundamental al părinților în educația la credință a fiilor

Transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare se realizează în mai multe circumstanţe şi de către mai multe instanţe. Ca şi în cazul altor componente ale educaţiei (intelectuale, civice, estetice etc.) şi în educaţia religioasă sunt implicaţi mai mulţi factori. Aceşti factori pot fi urmăriţi atât în mod valoric cât şi evolutiv, în funcţie de momentul intrării lor în acţiunea de formare a personalităţii. Mai importantă pare a fi ordinea evolutivă, având în vedere factorii morali ai formării profilului spiritual al copilului în familie, biserică şi societate.

Primul loc în care începe formarea conştiinţei morale este, fără îndoială, familia, care prin intermediul părinţilor seamănă sămânţa care va rodi în timp: „Familia este aşadar, prima şcoală a virtuţilor sociale de care nici o societate nu se poate lipsi, altfel spus, familia este prima celulă a societăţii” (Conc. Ecum. Vat. II,  p. 190).

Datoria fundamentală a familiei trebuie să fie educarea umană şi spirituală a copilului. Educaţia morală este mai întâi de toate, „educaţia atitudinilor profunde” şi nu doar realizarea faptelor bune. Părinţii sunt primii şi principalii educatori ai copiilor. Rolul lor educativ este atât de important încât, dacă lipseşte, cu greu poate fi înlocuit. Deci datoriile părinţilor nu se reduc la reproducerea biologică, ci includ şi educaţia. Prin faptul însuşi că dau naştere unor persoane destinate creşterii, le revine datoria de a educa. Sfântul Toma de Aquino spunea că „educarea fiilor este o naştere prelungită sau o a doua naştere care are loc în familie. Familia este un fel de «sân spiritual» în care copiii sunt îmbrăcaţi şi hrăniţi spiritualiceşte, un ambient afectiv, în care se formează identitatea lor psihică, morală şi religioasă”. „Pentru părinţi, educaţia copiilor este o chemare şi un dar al lui Dumnezeu, un drept originar, inviolabil şi inalienabil, o datorie foarte importantă, care trebuie îndeplinită cu sfinţenie” (Conc. Vat. II, Gravissimum Educationis, nr. 3). Contribuţia altor persoane şi instituţii trebuie să aibă un caracter de susţinere şi de integrare, nu de înlocuire.

Preocuparea părinţilor va trebui să se îndrepte, mai ales, spre motivaţiile şi intenţiile cu care se operează. Înfăptuirea gesturilor şi a faptelor bune, au sens pedagogic, numai în măsura în care conduc la interiorizarea valorilor. „Convingerile morale sunt rezultatul interiorizării şi integrării cognitive, afective şi volitive a normelor ce dau conţinut moralei în stuctura psihică a persoanei” (Grigoraş, I., Stan, L., 1994, p. 75 apud. Momanu, M., 2002, p. 73).

 Biserica, educatoarea credinței

Biserica reprezintă, din punct de vedere sociologic, privită de la nivelul unei analize structuralist-funcţionaliste, o instituţie socială al cărei specific (doctrină complexă – simultan ontologică, epistemologică, soteriologică şi morală - practici de cult/ritualuri de consacrare/sfinţire, sacerdoţiu, norme şi simboluri, raportare la o structură spaţio-temporală proprie etc.) este dat de satisfacerea trebuinţelor religioase ale membrilor societăţii şi de îndeplinirea unei funcţii pentru întreg corpul social – de regulă de integrare şi de coeziune. Din punct de vedere al unei sociologii calitative, Biserica se defineşte prin accentuarea caracterului de comunitate a persoanelor care împărtăşesc aceeaşi credinţă religioasă şi care participă şi sunt angajate la o practică religioasă comună, în virtutea asumării respectivei credinţe.

Biserica, fiind mama noastră, este şi educatoarea credinţei noastre” (Catehismul Bisericii Catolice, p.169). „Biserica are obligaţia ca Mamă, de a da fiilor săi o educaţie prin care întreaga lor viaţă să fie pătrunsă de spiritul lui Cristos; în acelaşi timp, ea oferă tuturor popoarelor contribuţia sa la promovarea desăvârşirii integrale a persoanei umane precum şi la binele societăţii pământeşti şi pentru a construi lumea mai bună” (Conc. Vat. II, 1990 p. 191).

După ce o lungă perioadă de timp, Biserica şi-a desfăşurat activitatea numai în cadrul lăcaşurilor de cult, este chemată acum să participe la renaşterea spirituală şi morală a societăţii româneşti.

„Influenţa pedagogică a Bisericii poate fi deosebit de importantă. În primul rând, ea ne face părtaşi de tainele vieţii supranaturale, la misterele participării la manifestarea în lume a divinităţii. Biserica ne propune un scop şi un ideal înalt al perfecţionării existenţei noastre”. (Cucoş, C., pp.119-120, 1996).

Biserica realizează o completare a educației în familie și școală, sprijină și împlinește educația morală, civică, estetică, formarea spirituală, oferind un model de conduită cu valorea supremă. Îi face pe oameni să fie mai buni, să-și manifeste solidaritatea, promite mântuirea și iertarea. Biserica și școala conlucrează, în perspectiva unor valori eterne, valori concordante cu cele ale societății laice. Cuvântul Bisericii pătrunde peste tot și ea nu trebuie să piardă legătura cu lumea, cu problemele cu care se confruntă oamenii, fiind prezentă la manifestări culturale, activități caritabile, de asistență socială, precum şi în alte împrejurări în care adună oamenii, atât la bucurie cât și la necaz.

Modalitățile prin care Biserica, ca și instituție realizează educația moral-religioasă sunt numeroase. Îndemnul de a partecipa la sfânta liturghie, pregătirea copiilor pentru primirea unor sacramente, implicarea acestora în organizarea unor grupuri corale pentru animarea slujbelor religioase, sunt doar câteva din posibilitățile prin care copiii pot fi educați în spiritul creștinesc. În interiorul Bisericii romano-catolice, există numeroase institute de viață călugărească care au misiunea specifică de educare a copiilor (în grădinițe și școli) în spiritul valorilor umane și religioase.

O altă modalitate prin care Biserica se îngrijește de tinerele generații și căreia îi acordă o importanță deosebită este cateheza. Aceasta se realizează la diferite nivele și prin mijloace variate.

„Biserica a considerat întotdeauna cateheza ca una dintre datoriile ei fundamentale, deoarece, înainte de urca la Tatăl, Domnul înviat le-a dat apostolilor ultimul său mandat: a face ucenici din toate neamurile şi a-i învăţa să păzească tot ceea ce a prescris el. În acelaşi timp, el le-a încredinţat misiunea şi puterea de a explica tot ceea ce i-a învăţat: cuvintele, faptele, minunile şi învăţăturile sale” (Ioan Paul al II-lea, 2001).

În Catehismul Bisericii Romano-Catolice găsim următoarea definiţie: „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată în general în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii” ( C.B.C., p.12, 1993).

Biserica, factor esenţial al educaţiei religioase este un punct de reper în educaţia morală şi comunitară a copilului; se implică activ în sensibilizarea populaţiei referitor la relaţiile părinte-copil,promovarea unor comportamente morale atât pentru părinţi, cât şi pentru copii.

 Contribuția grădiniței la formarea moral-creștină a preșcolarului

         Astăzi, în România, educația religioasă la nivelul preșcolar este inclusă în curriculum-ul preșcolar în domeniul „Om şi societate”, însă nu se desfăşoară într-un mod organizat și generalizat, ci numai unii copii se bucură de acest univers minunat al cunoașterii, al iubirii, al speranței, în Domnul Isus Hristos și în Biserica Sa. Educaţia religioasă la nivelul preşcolar se realizează şi prin parteneriate încheiate între Biserică şi Grădiniță în diferite comunităţi locale, având însă caracterul unei activități sporadice, lipsită de cele mai multe ori de resursele umane necesare unei formări eficiente care să ţină cont de specificul vârstei preșcolare, o etapă anevoioasă și care necesită din partea pedagogului o pregătire specială, teologică și psihopedagogică deopotrivă.

         Constantin Cucoş susţine necesitatea educaţiei de la o vârstă cât mai fragedă, arătând că „realizarea în şcoală a unei culturi sau conduite religioase a elevilor este posibilă şi necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învăţământ se cere a fi multidirecţională şi polivalentă. Cum şcoala pregăteşte sistematic individul în perspectivă individuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adaugă acestora firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea şi continuitatea de ordin instructiv şi formativ” (Cucoş, 2006, p. 85). Acelaşi autor aduce în sprijinul susţinerii religiei ca disciplină de învăţământ în instituţiile special destinate realizării educaţiei, o serie de argumente: cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, teologic, pedagogic, fiecare dintre acestea susţinând necesitatea şi valoarea religiei pentru domeniul respectiv, pentru viaţa omului, în general şi pentru formarea şi desăvârşirea lui spirituală.

         Relaţia copilului cu Dumnezeu antrenează procesele intelectuale, vibraţiile şi trăirile afective cele mai puternice ale personalităţii umane (Nicola, 2003, p. 241), de aceea educaţia religioasă trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, în perioada preşcolarităţii, când copilul află pentru prima dată despre bine şi rău şi când începe să se structureze conştiinţa sa morală.

Educaţia religioasă urmăreşte cunoaşterea, interiorizarea şi concretizarea valorilor religioase, precum şi modelarea personalităţii copilului în conformitate cu acestea. Valoarea competenţelor care pot fi dezvoltate prin intermediul activităţii de religie evidenţiază rolul acestei discipline de învăţământ în formarea profilului viitorului adult creştin.

Prin religie, afirmă Constantin Cucoş (2006, p. 89), ,,copilul nu numai că este pus în relaţie cu zonele perfecţiunii transcendente dar, totodată la nivelul persoanei, se creează o predispoziţie de inserţie a eului într-o regiune de valori profunde, unde viaţa se concentrează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică”. Credinţa întăreşte motivaţiile, susţine acţiunile şi contribuie la rezolvarea unor sarcini dificile. Ea este o treaptă de bază pe drumul cunoaşterii şi al autocunoaşterii. Educaţia religioasă ,,deschide sufletul copilului spre bine şi frumos, spre respect şi dragoste faţă de aproapele, cultivă sensibilitatea şi sădeşte sămânţa pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri şi idealuri personale” (Nicola, 2003, p. 202).

Şcoala, respectiv grădiniţa, constituie un factor important al educaţiei creştine. La nivelul acestei instituţii educaţia religioasă ajunge într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţii instructiv-educative. Conţinuturile care se transmit sunt selectate cu grijă după criterii psihopedagogice, activităţile educative se cer a fi structurate respectându-se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare-învăţare, cunoştinţele specifice, valorile şi conduitele religioase trebuie să fie apreciate şi evaluate. Cei care realizează această latură a educaţiei sunt cadre specializate ce deţin, pe lângă competenţele teologice, şi pe cele de ordin psihologic, pedagogic şi metodic.

Bibliografie

• Catehismul Bisericii Romano-Catolice C.B.C., p.12, 1993
• Conc. Ecum. Vat. II,  p. 190
• Grigoraș I. Stan L.,1994,Educația moral-civică  (Formarea moralităţii şi civismului), în Neculau, A., Cosma, T., Psihopedagogie, Editura „Spiru Haret”, Iaşi.
• Cucoş, C., 1996,Educaţia religioasă. Conţinut şi forme de realizare, Editura Didactică şi Pedagogică,  Bucureşti.
• Nicola, I.,1996, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti.